motto: “Neîntrerupt, toți se mănîncă pe toți.” (Nichita Stănescu)
Trăim, că ne-o dorim sau nu, într-o așa-numită “societate de consum”. Cum am ajuns aici?
N-aș ști să spun. Dar aș putea încerca.
Un răspuns filozofic ar fi că, în alunecarea noastră continuă către latura materială a lumii în care onor viețuim, am ajuns la un moment dat să privim totul ca pe ceva care trebuie consumat.
O altă abordare, mai pragmatică ar fi că am fost, într-un sens, dintotdeauna o societate de consum, doar că nu am știut-o. Și asta pentru că nu se născuse încă acela care să ne-o spună verde-n față.
Când și cum am ajuns aici? Nici asta nu știu. Și poate că nici nu mai are acum importanță.
Ne simțim atât de bine în nou descoperita noastră piele de consumatori, că nici nu mai putem concepe lumea altfel.
Consumăm oricum, oricând și din orice poziție.
Orice, inclusiv artă. Căci, dacă mai înainte vreme o admiram, acum doar o consumăm.
Și avem artă de consumat, vorba ceea, cât cuprinde internetul.
Oricine are acum acces online poate produce, nu-i așa, artă. Iar noi ceilalți, toți, o consumăm, cum ar veni, pe pâine pixeli. Și există pixeli – vorba poetului anonim – câtă frunză, câtă iarbă.
Consumatori să fie, că serverele fac față.
Iar cloud-ul ne cuprinde, în pufoșenia lui generoasă, pe toți. Cu toate ale noastre.
A fost o vreme când arta era ceva aparte.
Puțini erau cei sortiți să o slujească, și aleși cei chemați s-o prețuiască.
Acum, mulțumită “revoluției digitale”, arta se revarsă peste noi de prin toate cotloanele internetului.
Iar noi, pentru a nu fi definitiv copleșiți, o consumăm de-i merg fulgii.
Cu fulgi cu tot.
